Lacul Rausor si Refugiul Iezer - partea a patra

Un ochi de cer azvarlit intre pietre, cam asa apare Lacul Iezer, de oriunde l-ai privi, fie c-o faci de pe creasta, fie de langa el. E ireal de limpede si de albastru!

                                                                          Lacul Iezer
Refugiul era gol, salvamontistii, care stau aici in weekend, plecasera. Am intrat inauntru sa mancam, afara era prea frig, ba mai eram si ademeniti de priciuri, ca tare ne rugau oasele sa le-ntindem la odihna macar un fartat de ceas. In holul de la intrare se afla o masa, am intins pe ea pelerina de ploaie, am imbucat la repezeala oareshce, dupa care am apreciat saltelele de burete mai ceva ca paturile de la Hilton!

Refugiul Iezer

                                                                  


Trecusera aproape opt ore de cand plecasem de la corturi si traseul de coborare nu-l cunosteam, tot ce stiam despre el se rezuma la faptul ca-i cel mai scurt si-i zice "Prin jepi". Cum de ploaie ne mai fereau pelerinele, impotriva intunericului n-aveam nimic, nu tu lanterna, nu tu felinar, asa ca musai s-o luam din loc. Vantul usor ce se ridica din vale, spargea cand si cand patura norilor in spatele nostru, plus ca acum mergeam cu soarele-n fata si daca n-ar fi fost o izmenita de ploaie ce se juca cu noi, care ba ne ocolea, ba ne gasea, as fi zis ca-i floare la ureche drumul ce-l mai aveam de facut.
Cararea coboara pe stanci printr-o padurice de jepi, mici la-nceput insa pe masura ce scade altitudinea, creste ea, pana cand ascunde cu totul peisajul.

De aici incepe traseul de coborare

Marcajul era vizibil si bine intretinut, usor de urmat, chit ca oricum nu l-ai fi putut pierde, desisul jepilor nu-ti da voie sa te abati nici macar c-un pas. Necazul venea din partea ploii ce udase piatra si nu o data am alunacat pe cate-o stanca - multumesc lui Dumnezeu ca m-a tinut genuchiul al' beteag...
Mai cu chiu, mai cu vai, cu aoleu si daoleu, ne croiam drum la vale, iar cand gaseam cate un luminis, picam ca loviti cu leuca.
O sa vi se para ciudata urmatoarea poza, insa explicatia e simpla si lesne de-nteles: la refugiu n-ai sa gasesti si mai acu' f'o cativa ani, un grup ajuns acolo in miez de iarna, pe un ger de crapau pietrele, n-a avut alta iesire decat sa puna saltele pe foc, sa se-ncalzeasca.
Nu-i condamnati, omu-i in stare de orice la un necaz si, pe de alta parte, tot ei au dres pocinogu', aducand altele-n loc, o luna mai tarziu.
(Tarasenia mi-a fost povestita de cabanierul de la Cuca)

... ce-ar mai fi de zis? Pai sa va spun ca tot drumul te tii aproape de apa Iezerului si ca o asemenea minunatie rar ti-e dat sa vezi? Atatea poze i-am facut incat, la un moment dat, mi-era teama sa nu-ncarc, naibii, pana la capat memoria aparatului. Aproape c-am reusit asta, insa din pricina nepriceperii mele, a luminii, a ploii, a oboselii, cele mai multe au iesit intunecate, miscate, in fine, departe de imaginea reala a locurilor, a jocului undei pe sub stanci, printre jepi...
O stiu stiu si eu, o stiti si voi: fotografia e una, cuvantu-i alta, da' sa fii acolo, sa vaza ochiu' tau, sa simti, sa mirosi, sa gusti, sa traiesti, e alta, frate!


                                                                Imagini ale paraului:

 

Cam pe la jumatatea drumului am nimerit intr-un zmeuris, cu fructul copt si atat de bun, ca nu ne-am fi dat dusi d-acolo. Le stiti cum sunt? Mici, parfumate, dulci, parca adunand in ele nu doar mierea tzaranei, ci si aerul, brazii, puritatea locului, sfintenia toata a minunii lui Dumnezeu in aceasta creatie numita Pamant, loc binecuvantat al vietii noastre efemere.
Dupa ce ne-am indestulat, ce-mi spune fi-meu:
- Bai tata, sa stii ca-i inteleg acum pe ursi. Nu de foame se mai dau ei la om, mai mananca pe cate unul, de necaz ca le fura zmeura o fac. Parca noi dac-am avea asa bunatate-n gradina, n-am pazi-o?
- Pushchea pe limba, copile, te pomenesti c-o fi vreunu d-asta p-aproape...

Pe masura ce coboara din munte, Iezerul primeste inca alte paraie din versanti si cum poteca te poarta ba pe un mal, ba pe altul, oameni cu suflet bun au ridicat punti peste apa lui, da-le-ar Domnul sanatate! Asta-i cea din urma pe care o ai de trecut, draga cititorule, iar la scurta vreme iesi in drumul forestier, asta te scoate la cabana cam dupa patru kilometri.

Toata poiana stia deja de noi si de ce faptuisem, asa se face ca incepand din dreptul cabanei si pana langa corturi oamenii ne faceau cu mana, ba chiar ne imbiau cu te miri ce, bere, sucuri, d-ale gratarelor care sfaraiau la tot pasul, ne invitau pe langa ei sa le povestim ce si cum.
Dreptu-i ca toata manifestarea de simpatie ne mergea direct la inima, insa noi nu ne doream decat sa ne-ntindem undeva, sa gasim, in sfarsit, odihna.
..................
In noaptea aia a fost furtuna, cu ploaie rea si multa, cu tunete napaznice si corturi daramate, da' ce va zic io aici ne-a fost povestit dimineata, ca noi n-am simtit si n-am stiut nimic, asa de adanc ne-a cuprins somnul.

Asta-i povestea de v-am spus-o domniilor voastre, preacinstiti boieri dumneavoastra; inchei aici cu speranta ca v-a placut si nu v-am plictisit prea mult, da' nu 'nainte de ultima poza, cea mai draga mie, una de dupa furtuna: