Din scrierile altora: azi, Paul Cortez

Cativa ani in sir, pe una din aleile mai retrase ale Spitalului Central, puteau fi vazute in fiecare seara, doua umbre care mergeau incet, brat la brat, soptindu-si vorbe neintelese de cei din jur. Pareau invaluiti in ceata.
Mai tarziu am aflat: erau doi oameni foarte batrani, sot si sotie, in varsta de peste 80 de ani. Amandoi erau de o rara distinctie. El era perfect normal si isi plimba in fiecare seara sotia suferinda de o dementa senila, intr-un stadiu linistit. In aceasta cumplita boala, pacientii isi ignoreaza complet prezentul si trecutul mai apropiat. Ei nu pot trai decat in trecutul indeprtat si foarte indepartat. Sotul, perfect sanatos, realiza toata grozavia prezentului: era profund nefericit si facea eforturi sa para fericit. Ea, bolnava, era cu adevarat fericita. La bratul sotului, ca transportata de masina timpului, se credea in varsta de 17 ani si-i povestea omului de langa ea, pe care il lua drept bunicul ei, despre visurile ei, despre viitor, despre logodnicul ei pe care il astepta zilnic sa vina "din moment in moment":
- O, bunicule, daca l-ai cunoaste si dumneata!...In seara asta va veni cu siguranta, e foarte punctual. E atat de tanar si de frumos...Ne iubim mult si credem in viitorul nostru fericit, pana la adnci batranete. Nu crezi, oare?
- O, cred, cred...Veti ajunge la adanci batranete si veti fii fericiti, ca sot si sotie...Veti avea un viitor fericit!
Apoi, intr-o zi, au disprut amandoi. Pentru totdeauna. S-au contopit in vesnicia nefiintei.

... din volumul "Inainte de a uita", de Paul Cortez