Taica - Dumnezeu sa-l odihneasca! - abia venise de front, invalid. Cum erau timpurile si nevoia din anii aia, umbla imbracat in efecte militare iar pe veston avea cusute cele doua v-euri distinctive ale ranitilor lasati la vatra. Uite asa se face ca vara fiind, pe la miezul zilei, se urca in tramvai insotit de maica-mea. Un alt calator trece cu palaria in mana pe la ceilalti din vagon si aproape toti pun in ea cate o hartie sau macar niste maruntis, apoi strange tot si-i ofera banii tatei.
- Nu, domnule, multumesc, n-am nevoie. Imi ajunge pensia, ba chiar am si serviciu, ma descurc. Dati-i altuia mai amarat.
Dupa ce au coborat, mama s-a ratoit la el:
- Bine ma, Licule, (aici, cuvenita paranteza lamuritoare: ai mei nu si-au spus niciodata pe nume, s-au alintat cu Licule si Nutzule) de ce nu i-ai luat? Ce, suntem verii lu' Malaxa, pricopsitii targului?
- Nutule, daca iau o singura data, pe urma ma-nvat asa si nu e bine! De foame nu murim si nici lumea n-o-mparatim.
Morala? N-am, ca zic si io precum Dinica:
- De unde sa-ti dau eu morala aia care-ti trebuie tie?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu